image056Eram deja suficient de mare încât să jinduiesc a lua și eu parte la pelerinajele consătenilor mei, cu prilejul sărbătorilor din cursul anului bisericesc. Îmi făcea plăcere să dau roată în sat bătrânilor și bătrânelor evlavioase care se bucurau nespus că un copilandru le citea din Sfintele Scripturi și Viețile Sfinților, din Ceaslov, din Acatistier și din Psaltire. Ba, chiar și unii dintre copii începuseră să mă imite și să se țină după mine și după bunii și bunele în preajma cărora dobândeam – cei care știam să căutăm și să primim – liniște și bucurie. De mic băgasem de seamă că la praznicul Adormirii Maicii Domnului satul aproape că se golea. O parte dintre țărani se duceau în pelerinaj pe jos, peste dealuri, la Mănăstirea Rohia, o alta lua autobuzul până la Dej, iar de acolo trenul până la Gherla, de unde, la pas, cântând dulcile pricesne mariane, cu prapurii și icoanele pe brațe, se îndreptau către Mănăstirea Nicula. Măicuța mea, Ana, iubea Nicula și într-acolo mergea, an de an, să verse lacrimi, dureri și nădejdi în poala Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Eu rămâneam acasă, cu tata Vasile,  –  cineva trebuia să aibă grijă de gospodărie.

Un alt pelerinaj de amploare mare era pe 24 iunie, de Sânziene, la Suceava, unde câțiva dintre săteni ajungeau pentru a cinsti moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou. Așa se face că, băiat de țară fiind, crezând că toată lumea gravitează în jurul vetrei străbune, aveam, încă de mic, ca un punct important de reper pe harta minții, datorită evlaviei consătenilor, îndepărtata (mi se părea mie atunci) cetate a Sucevei. Iar dacă Rohia și Nicula, chiar încă înainte de a ajunge să le vizitez, păreau că aparțin oarecum unui areal mai apropiat și într-o anumită măsură familiar, Suceava îmi răsuna ca un nume de legendă (proaspete fiindu-mi, în minte și în suflet, lecțiile de istorie de la școală despre Măria Sa Ștefan cel Mare), ecourile ținutului de peste munți aprinzând dorirea în inima-mi de copil visător.

Alte prilejuri de închinare nu erau pe atunci, fiindcă ne aflam încă în plin comunism și nu apăruse salba de mănăstiri care împodobește acum Ardealul, multe dintre ele ridicate pe vetrele celor dărâmate în timpul prigoanei habsburgice din secolul al XVIII-lea. Singurele așezăminte monahale apropiate de satul meu natal Spermezeu erau așadar, în vremea aceea, Nicula și Rohia. Cu ochii înlăcrimați urmăream cum satul întreg era într-o veselă forfotă a pregătirii pelerinajelor și nu înțelegeam de ce nu pot avea și eu parte de această bucurie. Două evlavioase bătrâne, Ludovica Poenar a Tomii și Floarea Cristurean a lui Simeon Fătu (soția paraclisierului bisericii), văzându-mi dorința și dorul, s-au oferit să mă ia cu ele în pelerinaj la Suceava, la moaștele Sfântului Ioan cel Nou.

– Vreau și eu să merg..., spuneam rugător către părinții mei.

– Când ai să fii mare, te vom lăsa, primeam răspunsul.

– Cât de mare?, nu cedam nici eu prea ușor...

– Uite atât de mare, și mămuca arăta până la nivelul pieptului măsura creșterii la care trebuia să ajung.

Nu era o vorbă cu care să mă amăgească. Peste câțiva ani, când am trecut peste măsura arătată de mama Ana, părinții mi-au dat dezlegare să mă înscriu în pelerinajele satului. Cred că eram în clasa a V-a sau a VI-a atunci când am simțit că, într-adevăr, am pășit într-o nouă etapă a vieții mele. Alte „rituri de trecere” ale copilăriei nu-mi amintesc să fi avut, afară de această mare bucurie și libertate de a fi lăsat să iau calea mănăstirilor, la sfintele icoane și moaște. Am început, cum era firesc, cu Nicula. Îmi aduc aminte și acum ceata țibleșenilor, încărcată în autobuzul care ne lăsa la autogară la Beclean pe Someș, suită apoi din gară în trenul spre Gherla, pentru a se adăuga apoi șirului neîntrerupt de pelerini pe drumul parcurs de toată lumea pe jos spre Nicula, urcând dealul domol, apoi tot mai pieptiș, până la străvechea mănăstire. După călătorie și după ce înconjuram de șapte ori în coate și în genunchi bătrâna bisericuță de lemn, stăteam răbdători la rândul cel mare, primind, după ore de așteptare, calda îmbrățișare a Maicii Domnului din icoana sa lăcrămitoare și făcătoare de minuni (zugrăvită în 1691 de către preotul Luca din Iclod), ce încununa toată acea atmosferă de rai pastoral. În anul următor veni rândul pelerinajului către Rohia, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Nu erau ușor de parcurs la pas potecile spre Rohia. Plecam în ajun, pe jos, cu grupul mare din sat, cam pe la orele 4.00 dimineață, ca după amiază, înainte de priveghere, să fim deja ajunși în incinta chinoviei. Și acolo, la fel ca la Nicula, dulceața rugăciunilor de obște, împreunate cu imnele populare intonate toată noaptea, sub cerul înstelat, de cetele de pelerini, ne făceau părtași unor bucurii și trăiri care nu pot fi expuse în cuvinte. Nu am să uit mâncarea caldă (ciorbă și mălai copt) oferită tuturor, cu mărinimie, în străchini de lut și cu linguri de lemn, după cuminecarea de la Liturghia arhierească, de credincioșii din satele din zona Lăpușului, gătită acolo în cazanele mari, improvizate la poalele dealului....

Însă Suceava din dulcea Bucovină era peste munți, departe de satul și zona mea de baștină și se ajungea acolo cu multă osteneală, iar pe atunci, când abia dacă existau autobuze, darămite mijloacele moderne de transport din prezent, drumul era o provocare. Alături de evlavioasele bătrâne Ludovica și Floarea și de alți câțiva săteni, iată că ne-am pornit în pelerinajul către Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. De la Beclean am luat în acea seară din 23 iunie (după socotelile mele de acum, cred că în 1988), acceleratul Timișoara – Iași, sau „trenul foamei”, cum i se spunea în limbaj popular în amintirea acelor vremuri grele, în care bieții oameni străbăteau țara în căutare de lucru. Trenul era arhiplin de ardeleni pelerini care se îndreptau către Suceava. Am străbătut Năsăudul, Ilvele, am ajuns în zona Dornelor, la Câmpulung, apoi la Gura Humorului, iar după ce am călătorit toată noaptea, în zori eram la Suceava. Orașul roia de mulțimea credincioșilor veniți la praznicul Sfântului Ioan. Ne-am așezat cuminți și răbdători la rândul nesfârșit în așteptarea plină de emoție a întâlnirii cu cel dorit. Abia după ce am pășit în incinta mănăstirii, în largul mării de pelerini, mi-am dat seama, după pricesnele ce le auzeam cântate de grupuri și grupuri, ca la Nicula și Rohia, cât de mulți ardeleni erau acolo la Suceava. Când a început slujba, au încetat a se mai cânta pricesnele și nu țin minte altceva decât soborul mare de slujitori ai altarului cu litaniile lor care îndestulau sufletele noastre întru mireasma jertfei euharistice. În sfârșit, cu busuiocul adus de acasă pe brațe, la care s-a adăugat și mănunchiul de flori de sânziene proaspete, cumpărat de acolo, am ajuns în fața sfintelor moaște. Le-am îmbrățișat, rugându-mă Sfântului Ioan, a cărui viață deja o știam pe de rost, pentru luminare, pentru întărire, pentru iertare de păcate. Fruntea-mi fierbinte s-a odihnit pe pieptul mucenicului iar când am sărutat sfintele odoare, o pace s-a așternut în lăuntrul meu, ca ninsoarea blândă „a mieilor” din primăvara duhovnicească a Postului Mare. Am atins de raclă busuiocul cu buchetul înmiresmat al sânzienelor, pe care le-am dus apoi cu grijă în sat, oferind firicel cu firicel celor dragi și neputincioși, de alinare și sfințire. M-am întors acasă primenit, împlinit și deja nostalgic. Întâlnirea cu Sfântul Ioan cel Nou și cu meleagurile bucovinene mă pecetluise lăuntric și, fără să o știu, încă inima mea purta o ancoră care mă va atrage într-acolo la momentul potrivit.

Văzând că eram hotărât să urmez Seminarul Teologic și băgând de seamă încă pe când eram de o șchioapă că năzuiam către cele sfinte, întru evlavie și râvnă înflăcărată, mama Ana (precum toate Anele din Vechiul Testament, mamele stăruitoare spre dobândirea binecuvântării lui Dumnezeu pentru odraslele lor) s-a îndârjit să mă ajute, căci nu era lucru ușor. Seminariile pe atunci erau puține, iar concurența era acerbă. Se cădea la examenele de admitere cu medii mari, la diferențe de zecimale și sutimi. Dar mama Ana era trup și suflet alături de mine, iar prin stăruința sa m-am mutat din Spermezeu la Cluj pentru ultima clasă gimnazială (1990-1991), la școala generală nr. 3 din Mănăștur, care mai târziu se va numi „Sfântul Constantin Brâncoveanu.” Mi-a priit mutarea, căci în acel an am și luat premiul întâi. Pentru Seminar, făceam pregătire cu preoții profesori Dumitru Boca (care provenea din satul învecinat, Căianu Mic) și Ioan Roman, paroh în Someșeni. Așadar, m-am prezentat mai întâi la examenul de admitere la Seminarul din Cluj fiind chiar încrezător. Însă spre marea mea dezamăgire, cu toate că aveam medie mare, eram sub linia celor admiși. După ce mi-am mai revenit din șoc, am frământat febril opțiunile. Așa cum am precizat, Seminariile erau puține pe atunci, iar unele tocmai ce fuseseră înființate după noaptea comunistă. Cei care obținuseră medii mari, aveau posibilitatea să se înscrie la cele noi, recent deschise în 1991. Aveam de ales între a mă înscrie la Seminarul din Baia Mare sau la cel din Suceava. Baia Mare (acest oraș l-am vizitat prima oară doar în perioada studenției mele de la Cluj) era mai departe de satul meu natal decât Clujul, dar totuși era în Ardeal. Însă nu am ezitat: alegerea mea a fost Seminarul din Suceava. În pofida distanței uriașe, a drumului dificil și a certitudinii că în astfel de condiții voi sta departe de casă pe perioade lungi, am simțit chemarea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Și cu toate că inițial „planul” era ca după un an de seminar la Suceava, să obțin transferul la Cluj, ei bine, aici, în duioasa Bucovină am rămas pe tot parcursul celor cinci ani... Căci adevărul este, iubite cititorule, că plaiurile moldave, cu oamenii și mănăstirile lor, m-au cucerit fără drept de apel.

*

În același „tren al foamei” cu care am mers în primul meu pelerinaj la Suceava am parcurs drumul Spermezeu (de la Beclean pe Someș) – Suceava în toți acei cinci ani. Prima mea călătorie de la începutul anului școlar 1991-1992 s-a desfășurat tot pe durata nopții (purtând în valijoară hăinuțele și rechizitele), fiind însoțit de tata Vasile, însă și de preotul Simeon Sigartău din satul învecinat Târlișua (unde s-a născut romancierul Liviu Rebreanu) care împreună cu doi consilieri de-ai săi parohiali se pregăteau atunci să ajungă în zona rurală a Sucevei pentru a le înmâna bănuții (colectați la poalele Țibleșului) familiilor sinistrate rămase fără adăpost în urma inundațiilor din acel an.

Odată plecat din sat, eram nevoit, din cauza mijloacelor grele de călătorie și a posibilităților materiale limitate să rămân în internat pe durata întregului trimestru, iar rareori, cu ocazionalele învoiri, aveam răgazul de a petrece câtva zile în tihnă, acasă la Spermezeu. Locuiam în incinta Liceului „Petru Mușat” de pe Calea Unirii, căci Seminarul nostru, pe atunci, împărțea clădirea, internatul și cantina, precum și o parte din profesorii mireni, cu acest liceu. Făceam parte din prima promoție a nou înființatului Seminar Teologic „Mitropolit Dosoftei”, având înaintea noastră anii II și III, cu elevi (majoritatea bucovineni) transferați de la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț. De obicei, la sfârșit de săptămână rămâneam aproape singur, de vreme ce colegii mei, veniți mult mai de aproape, plecau acasă. Cel mai greu îmi era la începutul vacanței de iarnă, când, nu de puține ori, calea ferată era blocată din cauza căderilor masive de zăpadă, fiind nevoit să rămân în internat câteva zile, uneori chiar singur, în timp ce colegii mei erau deja în familiile lor iar eu mă aflam încă departe de satul meu iubit, de familie, dar și de prietenii și colegii din copilărie... Am trăit atunci clipe de însingurare și înstrăinare, în care singura mângâiere îmi era adusă de închinarea la Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou și de privegherile și liturghiile la care, din fericire, aveam toată libertatea să particip. Dorul de casă îmi arăta, încet, încet, că există un acasă dincolo de această lume, acolo unde, așa cum le spunea Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi, într-o tainică seară, Dumnezeu a pregătit pentru fiecare un locaș. Așa am descoperit că există un „acasă” și când ești singur și înstrăinat, experiență ce mi-a fost de mult folos pentru viața monahală și slujirea arhierească de mai târziu, aflându-mă pe marea străinătății.

Îmi aduc aminte cu nostalgie rarele momente când puteam lua legătura cu cei de acasă. Telefon la Spermezeu era la poșta din comună, unul singur, cu manivelă, din cine știe ce zori ai erei telecomunicațiilor. Odată la două, trei săptămâni, mama Ana și tatăl Vasile mergeau la poștă și de la acel telefon străvechi, prin centrala de la Chiuza, mă căutau la telefonul de la poarta internatului. Legătura era foarte slabă, auzeam cu întreruperi, pârâieli și fâșâit de parcă ne despărțeau continente. Astfel că dialogul nostru se rezuma la câteva replici rostite îndelung și repetat:

– Dragul mamiiii, ești bineee?, auzeam ca o chemare glasul mamei.

– Sunt biiineeee, voi cum sunteeeeți?, răspundeam eu, strigând din toți rărunchii.

Mai schimbam două, trei vorbe și convorbirea se încheia. Abia spre sfârșitul anilor de Seminar exista telefonie în Spermezeu și puteam suna la ai mei aproape oricând, de la poșta din zona centrală a municipiului, cu taxă inversă. Mai comunicam schimbând epistole; pe cele pe care le primeam le scria de obicei tatăl meu, care îmi povestea, în puține cuvinte, cine mai murise, cine se mai născuse, ce se mai întâmplase vrednic de pomenire în sat la noi. 

Greu în viața de Seminar mai era și cu ...mâncarea. Cine a făcut liceul la internat în anii 1990 știe despre ce vorbesc. Cantina era supra-aglomerată, iar hrana foarte proastă. Mai umbla vorba că rareori ajungea întreaga porție în farfuria elevilor, lucru pe care nu l-am înțeles și nu-l înțeleg nici azi: ce inimă să ai ca să răpești cele trebuincioase unui adolescent în plină creștere? Oare acei oameni nu aveau și ei copii? Dumnezeu să ne ierte!... Ne mai ajutam cu pachetele aduse de acasă, de colegii moldoveni, în primele zile ale săptămânii, iar în a doua parte a săptămânii, voit-nevoit, posteam intens. Ne „căleam”, țineam post, ba chiar și ajunare. O mică probă de nevoință, care, însă, făcea mai veridice și mai apropiate experiențele atroce de foamete despre care citeam în literatura de detenție... Priveam ca o fortificare și amestecul nostru, al celor care iubeam slujbele bisericești, rugăciunea, meditațiile duhovnicești, cu elevii de Seminar care nu erau atunci îndeajuns de maturi și osârduitori pentru cele sfinte, iar unii păreau chiar lipsiți de vocație preoțească. Dar tare m-am bucurat și am dat slavă Atotmilostivului Dumnezeu să regăsesc, peste ani, în nu puțini din acești elevi mai căldicei, preoți vrednici, inimoși și dedicați misiunii lor pastorale.

Cu mare drag îmi aduc aminte de dascălii pe care i-am avut în acei ani: părintele Constantin Cojocaru, reputat istoric al Bisericii, care făcea naveta săptămânal din Vânătorii Neamțului pentru a ne preda în Suceava; părintele Nicolae Cojocari, filolog și mare cercetător-etnolog și părintele Aristarh Cojocar, apologet și misionar. „Cei trei Cojocari” cum îi numeam pe atunci, din cauza asemănării numelor lor de familie, veniți la Suceava de la prestigiosul Seminar Teologic al Mănăstirii Neamț, ne-au format și ne-au inspirat nu doar cultural, ci și duhovnicește. Părintele Constantin Cojocaru m-a introdus prima oară la Părintele Cleopa la Sihăstria, în momentul în care am primit binecuvântarea și îndemnul să urmez calea monahală. Mult am plâns după el, noi, elevii Seminarului, când, obosit să facă naveta, s-a retras din învățământul seminarial, rămânând la parohia sa din Vânătorii atâtor sfinți. Părintele Dumitru Babula, cel care l-a înlocuit, m-a luat să văd Gălănești-ul unde era preot paroh, un sat de lângă Rădăuți care fusese întemeiat, în vremea uniației, în secolul al XVIII-lea, de bejenarii ce proveneau tocmai din Năsăudul meu natal. Acești sărmani transfugi, atunci când au trecut Carpații, nu putuseră lua cu ei prea multe din posesiunile lor, dar avuseseră grijă să-și pună în desagi osemintele strămoșilor pentru a le fi alături și în noua așezare. Șirul de dascăli era completat de preoții Constantin Hrehor (poetul iluminărilor noastre), Gabriel Anchidin (Teologie dogmatică), Vasile Irimia (Patrologie), Adrian Iftimiu (directorul instituției), Gheorghe Hostiuc (Studiul biblic), Vasile Juravle (Limba greacă), Ioan Nistoroaia (Practica liturgică), Alexandru Lăzăreanu și Alexandru Zofotă (Muzică bisericească) la care se adăugau, desigur, profesorii Liceului „Petru Mușat” care ne-au predat materiile „obișnuite”, „laice”, cu o deosebită exigență, între care dascălii de limba și literatura română, cu care, câțiva dintre noi am inițiat și cenaclul literar „Dosoftei”. Înaltpreasfințitul Pimen și Preasfințitul Gherasim Putneanul încununau cu prezența lor duhovnicească, veghetoare, luminoasă, această alcătuire de mentori și dascăli.

Dar cea mai mare bucurie era să-mi fac „veacul” în monumentala biserică din secolul XVII, „Adormirea Maicii Domnului” Ițcani, de lângă liceu, restaurată între timp (de curând reactivată ca mănăstire), unde urmam practica liturgică, stând cu frică și luare aminte în altar, de față cutremurătoarei taine a întrupării Celui Necuprins de ceruri în cele smerite de pe pământ, în șoaptele rugăciunii epiclezei. Acolo, precum și la o micuță capelă improvizată în internat, eram paracliser. La finalul stagiului am predat „ștafeta”, cu bucuroasă mulțumire, unor colegi mai mici din primul an, evlavioși și conștiincioși, în frunte cu Preasfințitul Damaschin Dorneanul de astăzi și Leontie Fusa, acum ieromonah și stareț în Arhiepiscopia Tomisului. Cu ei legasem apropieri sufletești și afinități ale inimii, considerându-i împreună-ucenici întru Hristos. Cu mare folos m-am ales și de pe urma colegilor din Basarabia și celor din zona Cernăuților. Nu erau puțini, purtând amara experiență a străinătății și a strâmtorării condiției de român într-un mediu de multe ori ostil și neprielnic. De altfel, întâia oară când i-am întâlnit a fost chiar la ceremonia de inaugurare a Seminarului. La acel moment solemn, în prezența Arhiepiscopului Pimen, părintele director, foarte inspirat, a cerut elevilor basarabeni și cernăuțeni să recite din Psaltirea în versuri a Mitropolitul Dosoftei (pe atunci încă necanonizat). Cu atâta însuflețire rosteau copiii aceia psalmii versificați de sfântul nostru ocrotitor, în aceiași limbă și cu același accent natural al autorului lor, încât ne-au atins pe toți cei prezenți sufletește într-un mod de neuitat. Acei copii ai pribegiei românești au fost cei mai potriviți în a reda psalmii ierarhului moldovean ajuns pribeag și exilat în Polonia pentru dragostea față de neamul său, căruia i-a dăruit nu doar „limba vechilor cazanii”, ci însăși viața sa în Hristos. Experiența acelui moment, cu iluminările sale de sens, m-a urmărit mult timp, prinzând contur tot mai clar acum, în propria mea experiență de episcop pribeag și pelerin, departe de țară, de casa părintească și de glia strămoșească, însă mai aproape în iubirea și dorul de Cer.

Marea mângâiere pe care o aveam la sfârșiturile de săptămână când rămâneam la internat singur era că, primind învoire, aveam binecuvântata libertate de a merge în pelerinaj la mănăstirile Moldovei. Așa am ajuns să-i cunosc în viață și să iau binecuvântare și cuvânt de folos de la marii noștri duhovnici contemporani: Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan, Marcu Dumitrescu, Varsanufie Știrban, Simeon Zaharia, Iustin Pârvu, Sava Parascan, Mina Dobzeu, Iachint Unciuleac și de la alții între care inimosul ieroschidiacon Mina Arhip de la Râșca, pe care l-am înmormântat după ce am ajuns arhiereu. Între bătrânele monahii, nu pot să nu le amintesc pe cele care mi-au luminat și întărit sufleteștile mele puteri: Vitalia și Evelina de la Sucevița, Lucia și Nimfodora de la Moldovița, precum și pe starețele cu viață sfântă, Iulia și Meletina de la Dragomirna, pe care le priveam și care se purtau cu mine ca și cum ar fi fost bunicile mele. O altă maică, Fevronia din Dragomirna, întotdeauna când mă vedea în chinovie făcea milostenie cu mine, oferindu-mi un bănuț în palmă cu care mă grăbeam să îmi achiziționez câte o nouă carte duhovnicească.

Însă pe lângă dascălii și monahii Moldovei, am avut bucuria să cunosc și oameni simpli, minunați. S-au întâmplat mai multe „coincidențe” de felul celor pe care Dumnezeu le țese în cusătura vieții noastre, legând fire diferite în aceeași unică pânză. Eram „de rând” la practica omiletică la biserica Sfânta Vineri de pe Bulevardul George Enescu. Trebuia așadar să predic unei mulțimi de enoriași, dacă îmi aduc bine aminte, într-o duminică  din Păresimi. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină la Suceava, mama Ana, într-una din rarele sale vizite. Cu inima tremurândă, avându-o pe măicuța mea alături, am rostit predica cu acel patos tineresc al începătorului entuziast și idealist, încât nu puține enoriașe lăcrimau văzând cu câtă dăruire predica un copilaș căruia nici nu-i mijiseră bine mustățile. Și atunci, o femeie, dintre cele care stăteau chiar lângă mama, a rostit încet:

–  Binecuvântată să fie mama acestui copil...

– Eu sunt mama acestui copil, îi răspunde, la fel de încet și strângând-o delicat de braț pe doamna Ilaria.

După ce s-a terminat slujba, mai multe credincioase au venit să o îmbrățișeze și să o fericească pe mămuca invitându-ne să le vizităm, însă doamna Ilaria, fiind prima, a insistat cel mai mult:

– Vă rugăm tare, tare mult să veniți mai întâi la noi, la masă!

A insistat atât de mult să îi trecem pragul micului apartament din blocul aflat în apropiere, încât și l-a luat în ajutor și pe soțul ei, Ilie Vinearschi, prezent cu ea la slujbă, pentru a ne convinge să îi vizităm. Nu am putut să îi refuzăm. Erau enoriași jertfelnici ai Parohiei Sfânta Vineri, ucrainieni foarte evlavioși și buni la suflet. Ne-au ospețit avraamic iar de atunci s-a legat o prietenie care durează până astăzi. De fiecare dată când aveam nevoie mergeam la ei, primind găzduire, ocrotire și sprijin, cu o evanghelică dragoste de străini și pribegi. Domnul Ilie a trecut, între timp, la cele veșnice, iar unicul lor băiat, Dorin, (dobândit după ani mulți de rugăciune și tratament) se află acum departe, în SUA, căsătorit cu o româncă și binecuvântați cu mai mulți copii. Doamna Ilaria este în viață și o cercetez cu bucurie și recunoștință de fiecare dată când ajung la Suceava.

Primește deci, iubite cititorule, câteva picături din marea amintirilor care au curs, ca lacrimile pe obraz, când am răspuns invitației de a scrie câte ceva despre Seminarul din Suceava tinereților mele de seminarist, din Suceava dulcei Bucovine, din Suceava sfintelor moaște, a mănăstirilor și a inimilor calde și iubitoare de străini, din Suceava cea de legendă a voievozilor, care hrănea, odinioară, visările cu ochii deschiși ale unui băiet de țară, megieș din zona Năsăudului. Au trecut trei decenii de când, prin stăruința unor oameni ai lui Dumnezeu, în această cetate s-a înființat Seminarul care pregătește, „din fașă”, viitori slujitori ai altarelor euharistice din Moldova. Trei decenii de generații care au venit cu nădejdile, așteptările, năzuințele lor în cetatea Sfântului Voievod Ștefan. Zeci și sute de copii care și-au odihnit sufletele în îmbrățișarea Sfântului Ioan cel Nou, care au suspinat la umbra marilor duhovnici ai mănăstirilor moldave, care au pus început bun slujirii lor întru Hristos.

Iată ce a fost, pentru mine, precum și pentru mulți frați asemenea mie, Seminarul Sucevei: început bun întru lucrarea de slujitor al lui Hristos.

PS Macarie,
Episcopul Europei de Nord